Internetul nu era accesibil publicului, nu existau publicații românești de specialitate, iar informațiile despre tehnologiile și modelele de business folosite în publicitatea occidentală ajungeau cu greu în România. Pentru o firmă aflată la început de drum într-un oraș de provincie, asemenea experiențe erau practic în afara orizontului cotidian.
Ideea a apărut mult mai simplu, din observarea unei realități locale. Primele alegeri de după Revoluție aduseseră în Focșani panouri electorale din tablă care, după încheierea campaniilor, rămâneau goale. Dacă aceste suprafețe existau deja și erau amplasate în locuri vizibile, de ce să nu fie folosite între alegeri pentru reclamă?
LARIS a închiriat panourile de la Primărie și a început să propună magazinelor și noilor afaceri locale să își promoveze produsele pe ele. Nu era aplicarea unui model de publicitate cunoscut sau studiat, ci o soluție intuitivă, născută dintr-o oportunitate observată în oraș.
Mai dificil decât găsirea clienților era însă realizarea efectivă a reclamelor. Nu existau imprimante digitale de mari dimensiuni, bannere printabile sau materialele pe care astăzi le asociem firesc publicității outdoor. Era greu chiar și să găsești hârtie suficient de mare pentru dimensiunile unui panou. Afișele erau desenate și pictate manual, cu pensula și tempera, apoi lipite pe tabla panourilor cu o soluție de aracet, de multe ori la primele ore ale dimineții.
Privită după mai bine de trei decenii, poate cea mai surprinzătoare parte a poveștii nu este tehnologia rudimentară, ci faptul că ideea apărea în 1991, la Focșani, într-un mic oraș de provincie, fără acces la o industrie de la care modelul să fi putut fi preluat.
Abia retrospectiv putem observa asemănarea: închirierea unor suporturi amplasate în spațiul public și oferirea lor companiilor pentru promovare reprezintă mecanismul economic pe care avea să se dezvolte, câțiva ani mai târziu, piața românească de outdoor.
Ceea ce începuse cu câteva panouri electorale reutilizate între campanii avea să se transforme treptat într-o activitate importantă pentru LARIS. În anii care au urmat, compania a construit o rețea extinsă de panouri publicitare, iar outdoor-ul a devenit una dintre componentele activității sale. O idee apărută aproape întâmplător, într-o perioadă în care piața românească nici măcar nu avea încă un nume consacrat pentru acest tip de serviciu, se transformase într-o activitate comercială de sine stătătoare.
Povestea acestei rețele avea însă să reflecte și una dintre realitățile mai puțin fericite ale perioadei de tranziție. Publicitatea outdoor este un domeniu dependent de autorizații și de accesul la amplasamente, iar lipsa unei legislații coerente și, mai ales, a unor reguli aplicate în mod egal tuturor operatorilor avea să devină decisivă.
Neafilierea politică a LARIS, într-un context în care relația dintre administrație, interesele locale și accesul la amplasamente devenise tot mai importantă, avea să contribuie, două decenii mai târziu, la dispariția aproape completă a rețelei construite în anii anteriori. Firma s-a conformat regulamentelor impuse de administrația locală și a demontat panourile care nu mai îndeplineau noile condiții, în timp ce alte suporturi, aparținând unor operatori care nu respectaseră aceleași cerințe, au rămas pe poziții.
Astăzi, la 35 de ani de la începutul acestei povești, LARIS mai deține, aproape întâmplător, un singur panou din vechea rețea.
Un singur panou rămas dintr-o poveste începută în 1991, la Focșani, într-o vreme în care reclamele se pictau cu pensula și tempera, se lipeau cu aracet, iar ceea ce avea să fie numit mai târziu publicitate outdoor încă nu exista în România ca industrie.
